De colorat- Punguţa cu doi bani

De colorat- Capra cu trei iezi

De colorat- Pupăza din tei

De colorat- La cireşe

De colorat- Fata babei şi fata moşneagului

Punguţa cu doi bani

Era odată o babă şi un moşneag. Baba avea o găină, şi moşneagul un cucoş; găina babei se oua de câte două ori pe fiecare zi şi baba mânca o mulţime de ouă; iar moşneagului nu-i da nici unul. Moşneagul într-o zi perdu răbdarea şi zise:

— Măi babă, mănânci ca în târgul lui Cremene. Ia dă-mi şi mie nişte ouă, ca să-mi prind pofta măcar.
— Da' cum nu! zise baba, care era foarte zgârcită. Dacă ai poftă de ouă, bate şi tu cucoşul tău, să facă ouă, şi-i mânca; că eu aşa am bătut găina, şi iacătă-o cum se ouă.

Moşneagul, pofticios şi hapsin, se ia după gura babei şi, de ciudă, prinde iute şi degrabă cucoşul şi-i dă o bataie bună, zicând:

— Na! ori te ouă, ori du-te de la casa mea; ca să nu mai strici mâncarea degeaba.

Cucoşul, cum scăpă din mânile moşneagului, fugi de-acasă şi umbla pe drumuri, bezmetec. Şi cum mergea el pe-un drum, numai iată găseşte o punguţă cu doi bani. Şi cum o găseşte, o şi ia în clonţ şi se întoarnă cu dânsa înapoi către casa moşneagului. Pe drum se întâlneşte c-o trăsură c-un boier şi cu nişte cucoane. Boierul se uită cu băgare de seamă la cucoş, vede în clonţu-i o punguţă şi zice vezeteului:

— Măi! ia dă-te jos şi vezi ce are cucoşul cela în plisc.

Vezeteul se dă iute jos din capra trăsurei, şi c-un feliu de meşteşug, prinde cucoşul şi luându-i punguţa din clonţ o dă boieriului. Boieriul o ia, fără păsare o pune în buzunar şi porneşte cu trăsura înainte. Cucoşul, supărat de asta, nu se lasă, ci se ia după trăsură, spuind neîncetat:

Cucurigu ! boieri mari,
Daţi punguţa cu doi bani !

Boierul, înciudat, când ajunge în dreptul unei fântâni, zice vezeteului:

— Mă! ia cucoşul ist obraznic şi-l dă în fântâna ceea.

Vezeteul se dă iarăşi jos din capră, prinde cucoşul şi-l azvârle în fântână! Cucoşul, văzând această mare primejdie, ce să facă? Începe-a înghiţi la apă; şi-nghite, şi-nghite, până ce-nghite toată apa din fântână. Apoi zboară de-acolo afară şi iarăşi se ia în urma trăsurei, zicând:

Cucurigu ! boieri mari,
Daţi punguţa cu doi bani !

Boierul, văzând aceasta, s-a mirat cumplit şi a zis:

— Mă! da' al dracului cucoş i-aista! Ei, las' că ţi-oiu da eu ţie de cheltuială, măi crestatule şi pintenatule!

Şi cum ajunge acasă, zice unei babe de la bucătărie să ia cucoşul, să-l azvârle într-un cuptor plin cu jăratic şi să pună o lespede la gura cuptorului. Baba, cânoasă la inimă, de cuvânt; face cum i-a zis stăpânu-său. Cucoşul, cum vede şi astă mare nedreptate, începe a vărsa la apă; şi toarnă el toată apa cea din fântână pe jaratic, până ce stinge focul de tot, şi se răcoreşte cuptoriul; ba încă face ş-o apăraie prin casă, de s-au îndrăcit de ciudă hârca de la bucătărie. Apoi dă o bleandă lespezei de la gura cuptiorului, iesă teafăr şi de-acolo, fuga la fereastra boierului şi începe a trânti cu ciocul în geamuri şi a zice:

Cucurigu ! boieri mari,
Daţi punguţa cu doi bani !

— Măi, că mi-am găsit beleaua cu dihania asta de cucoş, zise boieriul cuprins de mierare. Vezeteu! Ia-l de pe capul meu şi-l zvârle în cireada boilor ş-a vacilor; poate vreun buhaiu înfuriat i-a veni de hac; l-a lua în coarne, şi-om scăpa de supărare.

Vezeteul iarăşi ia cucoşul şi-l zvârle în cireadă! Atunci, bucuria cucoşului! Să-l fi văzut cum înghiţea la buhai, la boi, la vaci şi la viţei; păn-a înghiţit el toată cireada, ş-a făcut un pântece mare, mare cât un munte! Apoi iar vine la fereastră, întinde aripele în dreptul soarelui, de întunecă de tot casa boierului, şi iarăşi începe!

Cucurigu ! boieri mari,
Daţi punguţa cu doi bani !

Boierul, când mai vede şi astă dandanaie, crăpa de ciudă şi nu ştia ce să mai facă, doar va scăpa de cucoş.
Mai stă boierul cât stă pe gânduri, pănă-i vine iarăşi în cap una.

— Am să-l dau în haznaua cu banii; poate va înghiţi la galbeni, i-a sta vreunul în gât, s-a îneca şi-oiu scăpa de dânsul.

Şi, cum zice, umflă cucoşul de-o aripă şi-l zvârle în zahnaua cu banii; căci boieriul acela, de mult bănărit ce avea, nu-i mai ştia numărul. Atunci cucoşul înghite cu lăcomie toţi banii şi lasă toate lăzile pustii. Apoi iesă şi de-acolo, el ştie cum şi pe unde, se duce la fereastra boierului şi iar începe:

Cucurigu ! boieri mari,
Daţi punguţa cu doi bani !

Acum, după toate cele întâmplate, boierul, văzând că n-are ce-i mai face, i-azvârle punguţa. Cucoşul o ia de jos cu bucurie, se duce la treaba lui şi lasă pe boier în pace. Atunci toate paserile din ograda boierească, văzând voinicia cucoşului, s-au luat după dânsul, de ţi se părea că-i o nuntă, şi nu altăceva; iară boierul se uita galiş cum se duceau paserile şi zise oftând:

— Ducă-se şi cobe şi tot, numai bine că am scăpat de belea, că nici lucru curat n-a fost aici!

Cucoşul însă mergea ţanţoş, iar paserile după dânsul, şi merge el cât merge, până ce ajunge acasă la moşneag, şi de pe la poartă începe a cânta: "Cucurigu !!! cucurigu !!!"
Moşneagul, cum aude glasul cucoşului, iesă afară cu bucurie; şi, când îşi aruncă ochii spre poartă, ce să vadă? Cucoşul său era ceva de spăriet! elefantul ţi se părea purice pe lângă acest cucoş; ş-apoi în urma lui veneau cârduri nenumărate de paseri, care de care mai frumoase, mai cucuiete şi mai boghete. Moşneagul, văzând pe cucoşul său aşa de mare şi de greoiu, şi încunjurat de-atâta amar de galiţe, i-a deschis poarta. Atunci cucoşul i-a zis:

— Stăpâne, aşterne un ţol aici în mijlocul ogrăzii.
Moşneagul, iute ca un prâsnel, aşterne ţolul. Cucoşul atunci se aşază pe ţol, scutură puternic din aripi şi îndată se umple ograda şi livada moşneagului, pe lângă paseri, şi de cirezi de vite; iară pe ţol toarnă o movilă de galbeni, care strălucea la soare de-ţi lua ochii! Moşneagul, văzând aceste mari bogăţii, nu ştia ce să facă de bucurie, sărutând mereu cucoşul şi dezmerdându-l.
Atunci, iaca şi baba vine nu ştiu de unde; şi, când a văzut unele ca aceste, numa-i sclipeau răutăcioasei ochii în cap şi plesnea de ciudă.— Moşnege, zise ea ruşinată, dă-mi şi mie nişte galbeni!
— Ba pune-ţi pofta-n cuiu, măi babă! Când ţi-am cerut ouă, ştii ce mi-ai răspuns? Bate acum şi tu găina, să-ţi aducă galbeni; c-aşa am bătut eu cucoşul, ştii tu din a cui pricină... şi iaca ce mi-a adus!
Atunci baba se duce în poiată, găbuieşte găina, o apucă de coadă şi o ia la bătaie, de-ţi venea să-i plângi de milă! Biata găină, cum scapă din mânile babei, fuge pe drumuri. Şi cum mergea pe drum, găseşte şi ea o mărgică ş-o înghite. Apoi răpede se întoarce acasă la babă şi începe de pe la poartă: "Cot, cot, cotcodac !" Baba iesă cu bucurie înaintea găinei. Găina sare peste poartă, trece iute pe lângă babă şi se pune pe cuibariu; şi, după vrun ceas de şedere, sare de pe cuibariu, cotcodocind. Baba atunci se duce cu fuga, să vadă ce i-a făcut găina!... Şi, când se uită în cuibariu, ce să vadă? Găina se ouase o mărgică. Baba, când vede că ş-a bătut găina joc de dânsa, o prinde ş-o bate, ş-o bate, păn-o omoară în bătaie! Şi aşa, baba cea zgârcită şi nebună a rămas de tot săracă, lipită pământului. De-acu a mai mânca şi răbdări prăjite în loc de ouă; că bine şi-a făcut râs de găină şi-a ucis-o fără să-i fie vinovată cu nemica, sărmana!
Moşneagul însă era foarte bogat; el şi-a făcut case mari şi grădini frumoase şi trăia foarte bine; pe babă, de milă, a pus-o găinăriţă, iară pe cucoş îl purta în toate părţile după dânsul, cu salbă de aur la gât şi încălţat cu ciuboţele galbene şi cu pinteni la călcâie, de ţi se părea că-i un irod de cei frumoşi, iară nu cucoş de făcut cu borş.

Moş Ion Roată şi Unirea

La 1857, pe când se ferbea Unirea în Iaşi, boierii moldoveni liberali, ca de-alde Costache Hurmuzachi, M. Kogălniceanu şi alţii, au găsit cu cale să cheme la Adunare şi câţiva ţărani fruntaşi, câte unul din fiecare judeţ, spre a lua şi ei parte la facerea acestui măreţ şi nobil act naţional. Cum au ajuns ţăranii în Iaşi, boierii au pus mână de la mână, de i-au ferchezuit frumos şi i-au îmbrăcat la fel, cu cheburi albe şi cuşme nouă, de se mirau ţăranii ce berechet i-a găsit. Apoi, se zice că i-ar fi dat pe sama unuia dintre boieri să le ţie cuvânt, ca să-i facă a înţelege scopul chemării lor la Iaşi.

— Oameni buni, ştiţi pentru ce sunteţi chemaţi aici, între noi? zise boierul cu blândeţă.

— Vom şti, cucoane, dacă ni-ţi spune, răspunse cu sfială un ţăran mai bătrân, scărpinându-se în cap.

— Apoi, iaca ce, oameni buni: de sute de ani, două ţări surori, creştine şi megieşe, Moldova noastră şi Valahia sau Ţara Muntenească, de care poate-ţi fi auzit vorbindu-se, se sfâşie şi se mănâncă între dânsele, spre cumplita urgie şi peire a neamului românesc. Ţări surori şi creştine, am zis, oameni buni; căci, precum ne închinăm noi, moldovenii, aşa se închină şi fraţii noştri din Valahia. Statura, vorba, hrana, îmbrăcămintea şi toate obiceiurile câte le avem noi le au întocmai şi fraţii noştri munteni. Ţări megieşe, am zis, oameni buni; căci numai pârăuaşul Milcov, ce trece pe la Focşani, le desparte. "Să-l secăm dar dintr-o sorbire" şi să facem sfânta Unire, adică înfrăţirea dorită de strămoşii noştri, pe care ei n-au putut s-o facă în împrejurările grele de pe atunci. Iaca, oameni buni, ce treabă creştinească şi frumoasă avem de făcut. Numai Dumnezeu să ne-ajute! Înţeles-aţi, vă rog, oameni buni, pentru ce v-am chemat? Şi dacă aveţi ceva de zis, nu vă sfiiţi; spuneţi verde, moldoveneşte, ca la nişte fraţi ce vă suntem; că de-aceea ne-am adunat aici, ca să ne luminăm unii pe alţii şi Dumnezeu să ne lumineze pe toţi cum a şti el mai bine!

— Înţelegem, cucoane, aşa a fi, răspunseră câţiva ţărani mai ruşinoşi; că, dă, nu-ţi şti dumnevoastră ce-i pe lume, noi, ţărănimea de la coarnele plugului, avem să ştim ce-i bine şi ce-i rău?...

— Ba eu, drept să vă spun, cucoane, n-am înţeles! cică zise cu îndrăzneală unul dintre ţărani, anume Ion Roată. Ş-apoi, chiar dacă ne-am pricepe şi noi la câte ceva, cine se mai uită în gura noastră? Vorba ceea, cucoane: "Ţăranul, când merge, tropăieşte, şi când vorbeşte, hodorogeşte", să ierte cinstită faţă dumnevoastră. Eu socot că treaba asta se putea face şi fără de noi; că, dă, noi ştim a învârti sapa, coasa şi secera, dar dumnevoastră învârtiţi condeiul şi, când vreţi, ştiţi a face din alb negru şi din negru alb... Dumnezeu v-a dăruit cu minte ca să ne povăţuiţi şi pe noi, prostimea...— Ba nu, oameni buni; s-a trecut vremea aceea, pe când numai boierii făceau totul în ţara aceasta ş-o storceau după plac. Astăzi toţi, de la vlădică până la opincă, trebuie să luăm parte la nevoile şi la fericirea ţării. Muncă şi câştig, datorii şi drepturi pentru toţi deopotrivă.

Le spuse boierul apoi despre originea românilor, cum şi de cine au fost ei aduşi pe aceste locuri; despre suferinţele lor şi cum au ajuns a fi dezbinaţi şi împrăştiaţi prin alte ţări. Le dă el pilde câte şi mai multe: cu smocul de nuiele, cu taurii învrăjbiţi şi, în sfârşit, se sileşte bietul creştin din răsputeri a-i face să înţeleagă care sunt roadele binefăcătoare ale Unirii, aducându-le aminte că tot "pentru unirea tuturor" se roagă şi sfânta biserică, în toate zilele, mai bine de 1.850 de ani.

— Ei, oameni buni, cred că acuma aţi priceput!
— Priceput, cucoane, cât se poate de bine, răspunseră mai toţi. Dumnezeu să vă ajute la cele bune!
— Ba eu tot nu, cucoane, răspunse moşul Ion Roată.
— Dumnezeu să mă ierte, moş Ioane, dar dumneta, cum văd, eşti cam greu de cap; ia haidem în grădină, să vă fac a înţelege şi mai bine. Moş Ioane, vezi colo, în ogradă la mine, bolovanul cel mare?
— Îl vedem, cucoane.
— Ia fă bine şi adă-l ici, lângă mine, zise boierul, care şedea acum pe un jilţ în mijlocul ţăranilor.
— S-avem iertare, cucoane, n-om putea, că doar acolo-i greutate, nu şagă.
— Ia cearcă şi vezi.

Moş Roată se duce şi vrea să ridice bolovanul, dar nu poate.

— Ia du-te şi dumneta moş Vasile, şi dumneta, bade Ilie, şi dumneta, bade Pandelachi.

În sfârşit, se duc ei vro trei-patru ţărani, urnesc bolovanul din loc, îl ridică pe umere şi-l aduc lângă boier.

— Ei, oameni buni, vedeţi? S-a dus moş Ion şi n-a putut face treaba singur; dar când v-aţi mai dus câţiva într-ajutor, treaba s-a făcut cu uşurinţă, greutatea n-a mai fost aceeaşi. Povestea cântecului:

Unde-i unul nu-i putere,
La nevoi şi la durere;
Unde-s mulţi, puterea creşte,
Şi duşmanul nu sporeşte.

Aşa şi cu Unirea, oameni buni! Credeţi dumnevoastră că, de-a ajuta Dumnezeu a se uni Moldova cu Valahia avem să fim numai atâţia? Fraţii noştri din Transilvania, Bucovina, Basarabia şi cei de peste Dunărea, din Macedonia şi de prin alte părţi ale lumii, numai să ne vadă că trăim bine, şi ei se vor bucura şi ne vor iubi, de n-or mai îndrăzni duşmanii, în vecii vecilor, a se lega de români. D-apoi fraţii noştri de sânge: franţujii, italienii, spaniolii şi portughezii, ce aşteapt? La orice întâmplare, Doamne fereşte, stau gata să-şi verse sângele pentru noi... Unirea face puterea, oameni buni. Ei, acum cred c-aţi înţeles şi răsînţeles.

— Ba eu unul, să iertaţi dumnevoastră, cucoane, încă tot n-am înţeles, răspunde moş Roată.

— Cum se face asta, moş Ioane? Mai bine ce v-am tălmăcit, şi un copil putea să înţeleagă.

— Mai aşa, cucoane, răspunseră ceilalţi.

— Moş Ioane, zise acum boierul, cam tulburat de multă oboseală, ia spune dumneta, în legea dumitale, cum ai înţeles, cum n-ai înţeles, de când se face atâta vorbă; să auzim şi noi!

— Dă, cucoane, să nu vă fie cu supărare, dar de la vorbă şi până la faptă este mare deosebire... Dumnevoastră, ca fiecare boier, numai ne-aţi poruncit să aducem bolovanul, d-ar n-aţi pus umărul împreună cu noi la adus, cum ne spuneaţi dinioarea, că de-acum toţi au să ieie parte la sarcini: de la vlădică până la opincă. Bine-ar fi dac-ar fi aşa, cucoane, că la războiu înapoi şi la pomană năvală, parcă nu prea vine la socoteală... Iar de la bolovanul dumnevoastră am înţeles aşa: că până acum noi, ţăranii, am dus fiecare câte-o peatră mai mare sau mai mică pe umere; însă acum suntem chemaţi a purta împreună tot noi, opinca, o stâncă pe umerele noastre... Să dea Domnul, cucoane, să fie altfel, că mie unuia, nu mi-a părč rău.

La aceste vorbe, ţăranii ceilalţi au început a strânge din umere, a se uita lung unul la altul şi a zice:

— Ia, poate că şi Roată al nostru să aibă dreptate!...

Iar boierul, luându-i înainte cu glume, a înghiţit găluşca şi a tăcut molcum.

Ursul păcălit de vulpe

Era odată o vulpe vicleană, ca toate vulpile. Ea umblase o noapte întreagă după hrană şi nu găsise nicăiri. Făcându-se ziua albă, vulpea iese la marginea drumului şi se culcă sub o tufă, gândindu-se ce să mai facă, ca să poată găsi ceva de mâncare.
Şăzând vulpea cu botul întins pe labele de dinainte, îi vine miros de peşte. Atunci ea rădică puţin capul şi, uitându-se la vale, în lungul drumului, zăreşte venind un car tras de boi.

— Bun! gândi vulpea. Iaca hrana ce-o aşteptam eu. Şi îndată iese de sub tufă şi se lungeşte în mijlocul drumului, ca şi cum ar fi fost moartă.

Carul apropiindu-se de vulpe, ţăranul ce mâna boii o vede şi, crezând că-i moartă cu adevărat, strigă la boi: Aho! Aho! Boii se opresc. Ţăranul vine spre vulpe, se uită la ea de aproape şi, văzând că nici nu suflă, zice: Bre! da' cum naiba a murit vulpea asta aici?! Ti!... ce frumoasă caţaveică am să fac nevestei mele din blana istui vulpoiu! Zicând aşa, apucă vulpea de după cap şi, târând-o până la car, se opinteşte ş-o aruncă deasupra peştelui. Apoi strigă la boi: "Hăis! Joian, cea! Bourean". Boii pornesc.

Ţăranul mergea pe lângă boi şi-i tot îndemna să meargă mai iute, ca s-ajungă degrabă acasă şi să ieie pelea vulpii.

Însă, cum au pornit boii, vulpea a şi început cu picioarele a împinge peştele din car jos. Ţăranul mâna, carul scârţâia, şi peştele din car cădea.
După ce hoaţa de vulpe a aruncat o mulţime de peşte pe drum, bine...şor! sare şi ea din car şi, cu mare grabă, începe a strânge peştele de pe drum. După ce l-a strâns grămadă, îl ia, îl duce la bizunia sa şi începe a mânca, că ta...re-i mai era foame!

Tocmai când începuse a mânca, iaca vine la dânsa ursul.

— Bună masa, cumătră! Ti!!! da' ce mai de peşte ai! Dă-mi şi mie, că ta...re! mi-i poftă!
— Ia mai pune-ţi pofta-n cuiu, cumătre, că doar nu pentru gustul altuia m-am muncit eu. Dacă ţi-i aşa de poftă, du-te şi-ţi moaie coada-n baltă, ca mine, şi-i avea peşte să mănânci.
— Învaţă-mă, te rog, cumătră, că eu nu ştiu cum se prinde peştele.

Atunci vulpea rânji dinţii şi zise: Alei, cumătre! da' nu ştii că nevoia te duce pe unde nu-ţi e voia şi te-nvaţă ce nici gândeşti? Ascultă, cumătre: vrei să mănânci peşte? Du-te desară la băltoaga cea din marginea pădurei, vârâ-ţi coada-n apă şi stăi pe loc, fără să te mişti, până despre ziuă; atunci smunceşte vârtos spre mal şi ai să scoţi o mulţime de peşte, poate îndoit şi-ntreit de cât am scos eu.

Ursul, nemaizicând nici o vorbă, aleargă-n fuga mare la băltoaga din marginea pădurei şi-şi vâră-n apă toată coada!...
În acea noapte începuse a bate un vânt răce, de îngheţa limba-n gură şi chiar cenuşa de sub foc. Îngheaţă zdravăn şi apa din băltoagă, şi prinde coada ursului ca într-un cleşte. De la o vreme, ursul, nemaiputând de durerea cozei şi de frig, smunceşte o dată din toată puterea. Şi, sărmanul urs, în loc să scoată peşte, rămâne făr' de coadă!
Începe el acum a mornăi cumplit ş-a sări în sus de durere; şi-nciudat pe vulpe că l-a amăgit, se duce s-o ucidă în bătaie. Dar şireata vulpe ştie cum să se ferească de mânia ursului. Ea ieşise din bizunie şi se vârâse în scorbura unui copac din apropiere; şi când văzu pe urs că vine făr' de coadă, începu a striga:

— Hei cumătre! Dar ţi-au mâncat peştii coada, ori ai fost prea lacom ş-ai vrut să nu mai rămâie peşti în baltă?Ursul, auzind că încă-l mai ie şi în râs, se înciudează şi mai tare şi se răpede iute spre copac; dar gura scorburei fiind strâmtă, ursul nu putea să încapă înlăuntru. Atunci el caută o creangă cu cârlig şi începe a cotrobăi prin scorbură, ca să scoată vulpea afară, şi să-i deie de cheltuială... Dar când apuca ursul de piciorul vulpei, ea striga: "Trage, nătărăule! mie nu-mi pasă, că tragi de copac..." Iar când anina cârligul de copac, ea striga: "Valeu, cumătre! nu trage, că-mi rupi piciorul!"

În zadar s-a năcăjit ursul, de-i curgeau sudorile, că tot n-a putut scoate vulpea din scorbura copacului. Şi iaca aşa a rămas ursul pâcâlit de vulpe!